„Vreau şi eu la şcoală!”

„Mă
tem că fiică-mea nu se va descurca la şcoală. Acolo toţi copiii sunt
sănătoşi... mâinile le lucrează bine... pot scrie, dar Eufrosinia nu
poate...”, povesteşte cu lacrimi în ochi Maria Ştirbu despre fiica ei
care de la naştere suferă de retard mintal uşor.

Teama că micuţii lor, altfel decât ceilalţi, nu se vor putea integra
în societate, îi face pe majoritatea părinţilor să-i izoleze de lumea
din jur, or, „aşa e mai bine pentru copil”, cred aceştia. Asistenţii
sociali critică cu vehemenţă această poziţie a părinţilor şi îi cheamă
să nu-şi mai ascundă copiii de ochii lumii, deoarece nimeni nu este
asigurat că şi la el în familie s-ar putea naşte un copil cu
dizabilităţi.

Eufrosinia Ştirbu are 13 ani. Fetiţa nu poate merge şi cu greu mişcă
mâinile. Ziua întreagă stă ţintuită la pat, unica ei ocupaţie fiind
ascultatul muzicii. Doar uneori, de sărbători, mama o pune în cărucior
şi, împreună cu familia, se duc în vizită la rude.

Servicii speciale

În satul Brăviceni, raionul Orhei, de unde-i şi familia Ştirbu, mai
sunt încă 11 copii cu nevoi speciale. Asistenţii sociali de la Orhei
consideră că cea mai bună soluţie pentru Eufrosinia şi pentru aceşti
copii ar fi instituirea unor servicii speciale în cadrul şcolii din sat.

„Aceşti copii sunt la fel ca toţi, doar au nevoie de anumite
servicii speciale. Ei ar putea să frecventeze orele împreună cu alţi
elevi, dar după un program aparte. Lecţiile să fie nu de 45 minute, ci
de jumătate de oră. Profesorul să fie preventiv pregătit de faptul că
la el în clasă va fi un asemenea elev şi sala să fie echipată cu
puţinul necesar unui copil cu dizabilităţi”, spune specialistul
principal de la Direcţia protecţia copilului Orhei, Elizaveta Iurcu. De
altfel, o asemenea şcoală există deja la Peresecina.

Departe de casă

Până acum părinţii o internau pe Eufrosinia la şcoala specială de
fete de la Hânceşti, la zeci de kilometri depărtare de casă. „Mama
venea rar la mine. Nu mai vreau să mă duc la şcoala de fete. Vreau să
mă duc la şcoala de la noi din sat”, insistă fetiţa.

Părinţii copiilor cu nevoi speciale spun că nu-şi pot permite să-i
viziteze mai des la instituţiile rezidenţiale deoarece drumul este prea
costisitor. Elizaveta Iurcu consideră că suma de 20-30 mii de lei care
se cheltuiesc anual pentru întreţinerea unui copil în instituţiile
rezidenţiale ar trebui să fie readresată părinţilor, deoarece o bună
parte din bani se duce pentru întreţinerea clădirilor şi foarte puţin
pentru necesităţile copilului, în plus, copilului îi este mult mai bine
să se afle acasă, în familie.

Veniţi, copii, acasă!

„Am întâlnit foarte multe cazuri în care copilul revine după 18 ani
din şcoala specială şi se simte străin pentru familie, dar şi familia
se simte înstrăinată.”
Prin urmare părinţii copiilor cu nevoi
speciale sunt puşi în faţa alegerii - îşi lasă odrasla acasă, astfel
privând copilul de dreptul la învăţământ, ori îl internează la o
instituţie rezidenţială, încălcând dreptul fundamental al copilului de
a creşte şi a se dezvolta în mediul familial. Asistenţii sociali de la
Orhei văd o singură ieşire din această situaţie problematică:

„Banii alocaţi din bugetul statului pentru întreţinerea copilului în
instituţiile speciale să fie redirecţionaţi părinţilor, pentru ca
aceştia să aibă posibilitatea să-l crească în sânul familiei şi să se
bucure de un profesor care să se ocupe de copil individual”, consideră
Maria Răilean, specialistă la direcţia raională. Pe de altă parte, mama
Eufrosiniei se plânge că nu are timp să se ocupe suplimentar de fiica
ei. „Trebuie să lucrez pe deal ca să câştig ceva bani. Pensia de 500 de
lei pe care o primeşte Eufrosinia nu-mi ajunge pentru nimic...”.

În prezent în R. Moldova funcţionează la nivel local 30 de centre
pentru copii şi adolescenţi cu dizabilităţi. În acestea sunt plasaţi
4000 de copii, dintre care peste 3000 sunt cu deficienţe mintale.