„Aici, toţi sunt îngeri, dar la libertate au violat şi au omorât cu sânge rece”

Natalia Hadârcă

„În
curând voi împlini 19 ani. Am o fetiţă de doi anişori. I-am tăiat
beregata unui prieten. După asta, am chemat salvarea, dar el a murit în
drum spre spital. Îmi ispăşesc pedeapsa mai bine de un an. Asta e tot
ce am reuşit să fac până acum cu viaţa mea. Mi-i dor de fetiţă. Nici nu
mai ştiu cum arată, nu am nicio fotografie cu ea. Seara, până vine
somnul, îmi imaginez chipul ei, cum se joacă împreună cu maică-sa, cum
se uită în urma fiecărui bărbat întâlnit în stradă, strigând: Tata!
Tata! Totul pare atât de real, încât îi simt mânuţa fină în mâna mea
butucănoasă, îi văd ochişorii mici şi senini... Numai să nu pornească
pe urmele mele… Nu ştiu dacă voi reuşi să recuperez ceea ce am pierdut.
Îmi vine să urlu”, îmi povesteşte Colea, mototolind în mâini un fes
negru.

Colea Ciobanu e originar din Făleşti. De aproape doi ani, e închis
la Penitenciarul nr. 2 pentru minori din Lipcani. Avea 16 ani când
prietena sa, de aceeaşi vârstă cu el, a născut. Evident, vestea i-a
năucit pe toţi. „În seara în care ea a născut, m-am îmbătat. Nu ştiu de
ce: de bucurie sau poate de frică. Îmi era greu pe suflet. Prietenul
meu mi-a zis ceva ce nu mi-a plăcut. Eram aşa de beat, încât nu ştiam
ce fac. I-am înfipt cuţitul în gât.

Când l-am văzut la pământ, plin de sânge, într-o clipă mi-a trecut
beţia. Am chemat ambulanţa, dar nu a mai putut fi salvat”, ne spune
Colea. Tânărul vorbea cursiv, aproape fără greşeli, dar, din când în
când, scăpa câte un cuvinţel din argoul puşcăriaşilor. Fără a aştepta
să urmeze o altă întrebare, el continuă: „Aici e bine pentru altcineva,
dar nu pentru mine. Eu vreau să mă întorc la libertate. S-o iau de
nevastă pe prietena mea şi să am o familie sănătoasă, frumoasă, fără
scandaluri, că nu vreau să mai ajung aici. Vreau singur să decid ce să
fac, nu alţii să-mi dea ordine”.

30% dintre condamnaţii minori recidivează

La penitenciar, nu prea ai cui te confesa. Aici, fiecare tânăr şi-a
trăit propria dramă, deşi abia le mijeşte mustaţa. Şi dacă îi întrebi
de ce au făcut ce au făcut, toţi te asigură că a fost o mare greşeală
şi că se află în penitenciar din întâmplare. Dar, după ce sunt
eliberaţi, peste un timp oarecare, 30% dintre condamnaţi comit alte
infracţiuni şi revin la mititica. „E adevărat că sunt şi dintre cei
care îşi schimbă comportamentul în bine. Acum, avem mai puţini
condamnaţi. Înainte, erau în jur de 80, dar amnistia din 2008 i-a
salvat pe mulţi, rămânând doar 45”, ne-a spus Iurie Furmuzache, şeful
Penitenciarului nr. 2 din Lipcani, fosta colonie de reeducare pentru
minori.

Minorii nu sunt ţinuţi în celule. Ei stau în două dormitoare mari,
în care au fost instalate paturi de fier în două niveluri. Mulţi dintre
ei s-au învăţat să lucreze în lemn. Chiar şi anunţul de la veceu -
„Stingeţi lumina” - e pus într-o ramă cioplită cu mare iscusinţă. La
penitenciar, este un atelier de tâmplărie, unde sunt confecţionate la
comandă mese, scaune, diferite suvenire. Şeful penitenciarului ne-a
spus că deţinuţii care lucrează la tâmplărie sunt remuneraţi, dar banii
nu li se dau la mână, ci sunt transferaţi într-un cont, de unde pot
să-i scoată la eliberare.

I-am întrebat pe câţiva deţinuţi dacă ştiu despre existenţa
contului, dar ei ne-au zis că lumea îi mulţumeşte doar cu ţigări şi
ceai. Pe teritoriul penitenciarului este şi o biserică. Totuşi, cei mai
mulţi enoriaşi sunt adulţi, deţinuţi din sectorul separat pentru foşti
colaboratori ai organelor de drept. Biserica este singurul loc unde se
întâlnesc adulţii cu minorii.

Închis pentru două biciclete furate de la bunică-sa

Alexei Minciună are 18 ani şi este din Basarabeasca. Mi-a zis că a
ajuns la închisoare pentru că a furat două biciclete. A fost condamnat
la trei ani şi jumătate. „Nu am terminat şcoala, dar aici nu vreau să
învăţ, pentru că nimeni nu are chef de învăţătură. Profesorii le predau
ore, dar elevii fac gălăgie, cântă. Asta nu-i şcoală. Mai bine îmi caut
de lucru, decât să stau să-i ascult”. Apoi Alexei ne povesti despre
adolescenţa sa zbuciumată. „În seara ceea, am băut cu prietenii. Am
luat o bicicletă de la bunica, vrând să ajung acasă. Pe drum, bicicleta
s-a stricat.

Am aruncat-o şi m-am întors după a doua. Bunica şi soţul ei s-au
plâns la poliţie. Părinţii au vrut să le dea bani, le-au întors
bicicletele, dar n-au vrut să mă ierte”. De când a fost închis, pe
Alexei nu l-a vizitat nimeni, zice că el le-a spus părinţilor să stea
acasă, că e prea departe şi au patru copii mici. De vreo două luni,
nici scrisori nu mai primeşte. „Eu le scriu în fiecare săptămână, dar
cred că sunt supăraţi. Când o să ies de aici, o să fiu alt om. O să-mi
fac documente şi o să mă angajez la lucru”, ni s-a confesat Alexei.
Văzându-l emoţionat, un gardian l-a sfătuit să iasă afară, la o ţigară.

Virtuozul închisorii

Vitalie C. are 19 ani şi e închis pentru furt de maşini. Când îl
văzu pe directorul penitenciarului, tânărul îi ieşi înainte şi ne
spuse: „Acesta este tatăl nostru”. Directorul, zâmbind, îi îndreptă
gulerul la bluză şi ne spuse: „Vedeţi în ce relaţii suntem cu
deţinuţii?”. Lui Vitalie nu-i mai tace gura şi e atât de vesel, încât
ţi se pare că şederea la penitenciar pentru el e o mare plăcere. Cineva
i-a adus un acordeon şi, când i se permite, îşi înveseleşte colegii cu
cântece de puşcăriaşi. Ne-a povestit că e pasionat de muzică de mic
copil şi cântă la baian de pe la vârsta de opt ani.

La 15 ani, şi-a mai descoperit o „pasiune” - furtul de maşini.
„Într-o seară, am furat o maşină şi ne-am plimbat prin Bălţi. Mi-a
plăcut viteza şi nu m-am mai putut opri. Aveam o atracţie pentru
maşini, ca şi pentru muzică. Zădăram poliţiştii prin Bălţi. Noi eram cu
maşini străine, puternice, iar ei cu UAZ-uri şi ne prăpădeam de râs de
ei. Mai târziu, însă, poliţiştilor le-au dat maşini mai bune. M-au
prins dintr-o prostie. În acea noapte, am avut ghinionul să iau o
maşină cu rezervorul aproape gol. Am văzut că indicatorul a căzut la
zero, mi-a fost clar că până aici mi-a fost”, ne spune Vitalie.

L-am întrebat în ce relaţie e cu familia, dacă nu îi este dor de ai
săi. A început a râde: „Sora s-a înecat. Mama îmi scrie când nu i-i
lene. Au trecut vremurile când îmi era dor de cineva. Mi-am băgat în
cap că nu mai am nevoie de nimeni. Ce folos din părinţi? Să-mi pun
speranţe că mă vor ajuta financiar după eliberare? Îmi va fi greu de la
început. Dar în câteva luni, mă pun pe picioare”, încheie Vitalie.

Văzându-ne copleşite de istoriile auzite la penitenciar, un gardian
ne spuse: „Aici toţi sunt îngeri, dar la libertate au omorât şi au
violat cu sânge rece. La plecare, deşi ploua, toţi băieţii au ieşit
afară. Niciunul nu ne-a spus la revedere, fiind siguri că e ultima dată
când ne văd, dar nici nu cred că ardeau de dorinţă să ne mai revadă.
Unul dintre deţinuţi a strigat în urma unui gardian: „Să te văd după
gratii, la închisoarea pentru adulţi”. Acela se făcu roşu la faţă de
supărare, dar când a observat că mă uit la el, m-a întrebat: „Nu v-aţi
enerva, dacă cineva v-ar dori să vă vadă după gratii?”. Să fi rămas,
oare, tânărul „îndrăzneţ” nepedepsit?